”THE COBWEB OF TIME” – Corneliu Antim
(“Ziarul de duminică” / 22 / 09 / 2006)
Elena Hariga, a venerable name of our contemporary sculpture, is an occasional shy exhibitor in art galleries, as if she wanted to face oblivion, to lash indifference and ignorance which seem to overcome her as time passes and seclusion becomes her modus vivendi. Simeza Gallery has opened the autumn season with an exhibition of drawings, remarkable for its spiritual distinction and Socratic elegance of the graphic line. A suite of variations of the same theme: the immanent Time and the frailty of our earthly make-up.
A couple of years ago, at Simeza Gallery, Elena Hariga was spoiling the onlookers with another series of drawings, judged hieratic due to the mystical symbolism of her plastic visions, spiritualised like the saving gesture of a prayer.
The simple and austere tract of the line, reminding the cuts and the esoteric images on the walls of the Proto-Christian caves and catacombs, impressed with its significance and refined appearance of innocent play. From those universes governed by protective angelic beings, the artist takes over a couple of symbols for her plastic constructions dominated by sublimated ecclesiastic architectures and naïve graphic signs, meant to show a space and a clear spiritual message by sanctioning a long Christian tradition (cross, eye, wing, psalm or melurgic writing). In this cycle, the artist introduces symbols of Time: clock dials and hands, figures from 1 to 12 (and the exceptional 13, interpreted as fatidic number), sundials. […]
The obvious cultural sources are transposed into a terse plastic code released of any affectation or decorative artifice. Elena Hariga adds sporadically certain tints, accents of light whose role is to increase the sacredness of the achievement.
In spite of drawing’s extreme syncretism, the artist ignores the conventional effect of shape spatiality, which is proper to the professional sculptor’s vision and graphic techniques. To the end of a meticulous and long work, she elaborates a
universe characterized by the exceptional eloquence of the line, the shapes being born out of a hand’s gesture coordinated with poetic concentration.
Elena Hariga does not conceive Time in a metaphysical sense. She explores its material coordinates, the traces marking out an existential contents nourished by miraculous spiritual energies. From this melting point of inner forces and cultural determinations, the artist moulds her model of reflection and plastic poetics, succeeding to never slip into mystic swashbuckling or into iconographic mimicry. Her creative élan leads her towards much more difficult – not necessarily visionary! – and refined territories of visual expression, combed out by any intention to shock through image, by any shallow or frivolous rhetoric. The impression of candour play, of a naïve first-hand exercise undergoing a pedantic control – in fact, very modern –, is obvious.
Elena Hariga’s Time embodies metaphorically a pious and solitary sensibility whose aim is to perpetuate her credo, crucified in its own helplessness.
”PAIENJENISUL TIMPULUI” – Corneliu Antim
(“Ziarul de duminică” / 22 / 09 / 2006)
Cu o relativă periodicitate, Elena Hariga, nume venerabil al sculpturii noastre contemporane, revine cu sfială în sălile de expoziţie, parcă pentru a înfrunta uitarea, pentru a biciui apele nepăsării şi ale ignoranţei, ce par să o năpădească pe măsură ce anii şi însingurarea i se adâncesc în trup. Galeria Simeza şi-a deschis stagiunea de toamnă cu o expoziţie de desene, admirabilă prin distincţia spirituală şi eleganţa socratică a grafismelor. O suită de variaţiuni pe aceeaşi temă: Timpul imanent şi fragilitatea plămadei noastre pământene.
Acum câţiva ani, la Galeria Simeza, Elena Hariga îşi răsfăţa privitorii cu altă serie de desene, hieratică prin simbolismul mistic al viziunilor plastice, spiritualizate precum gestul mântuitor al unei rugăciuni.
Ductul simplu şi auster al liniei, amintind de inciziile şi imaginile ezoterice de pe pereţii grotelor şi catacombelor protocreştine, impresiona prin încărcătura semnificativă şi prin rafinata aparenţă de joc inocent. Din acele universuri guvernate de protectoare făpturi angelice, artista preia câteva simboluri în construcţii plastice dominate de sublimate arhitecturi ecleziale şi o sumară recuzită de semne grafice notate în manieră naivă, menite să indice un spaţiu şi un mesaj spiritual lizibil prin consacrarea unei îndelungate tradiţii creştine (crucea, ochiul, aripa, scrierea plastică ori melurgică). Elena Hariga introduce în acest ciclu simboluri ale Timpului: cadrane şi indecşi de ceasornic, succedanee cifrice de la 1 la 12 (cu excepţia numărului 13, considerat fatidic), ceasuri solare. […]
Sursele culturale, vizibile, sunt transpuse într-un cod plastic lapidar, despovărat de orice preţiozitate sau artificiu decorativ. Sporadic, artista intervine cu tente de culoare, accente de lumină ce sporesc sacralitatea construcţiei.
În ciuda sintetismului extrem al desenului, plasticiana nu urmăreşte convenţionalul efect de spaţialitate a formei, comun viziunii şi tehnicilor grafice ale sculptorului de profesie.
La capătul unui migălos şi îndelungat travaliu, Elena Hariga elaborează un univers marcat de elocinţa excepţională a liniei, în care formele se nasc din gestul mâinii şi din concentrarea poetică a imaginaţiei.
Timpul nu este perceput metafizic. Artista îi explorează coordonatele materiale, urmele ce jalonează un cuprins existenţial nutrit de miraculoase energii spirituale. Din acest creuzet de forţe lăuntrice şi determinări culturale, Elena Hariga îşi plămădeşte modelul de reflecţie şi de poetică plastică, reuşind să nu cadă în bravadă mistică sau în mimetism iconografic. Suflul creator o îndreaptă spre teritoriile mult mai dificile şi mai rafinate ale unei expresii vizuale – nu neapărat vizionare! – epurate de orice epatare imagistică, de orice retorism facil ori frivol. Impresia de joc al candorii, de exerciţiu „la prima mână” cu tentă naivistă pedant controlată – foarte modern, în fond – este pregnantă.
„Timpul” Elenei Hariga este întruchiparea metaforică a unei sensibilităţi pioase şi solitare, menită să-i perpetueze crezul crucificat în propria neputinţă.